Antinomia protestului colectiv

de Pierre Bourdieu

Alegerea dintre dezertare si protest (exit sau voice) pare sa fie o alternativa clara pana in momentul in care ramanem in sfera logicii actiunii individuale. Institutiile create pentru exprimarea cerintelor, asteptarilor, protestului, propun o a treia cale: reprezentantul oficial – o voce reprezentativa, imputernicita de grup. Ele se opun unor astfel de organizatii, precum intreprinderile care se ocupa cu vanzarea maruntisurilor care concediaza muncitorii sau altor tipuri de putere institutionalizata, o organizatie, un partid, uniuni profesionale sau o alta ascociatie responsabila, cel putin oficial, pentru apararea colectiva ai intereselor individuale ale muncitorilor. Datorita tehnologiei sociale ai delegarii, care insarinceaza pe cel delagat cu plena potentia agendi; grupul este constituit ca atare si este capabil sa vorbeasca asemenea ”unei singure persoane”, putand mobiliza toate fortele materiale si simbolice de care dispune.

Protestul neputincios sau dezertarea irationala a individului izolat, diverse forme a practicilor de serie (asa ca votarea sau piata), care devin eficiente doar in rezultatul actiunii unor mecanisme oarbe ai agregarii statistice, sunt net inferioare unui protest sincron, unit, colectiv si puternic. Acesta este ceea ce corespunde viziunii care se opune conceptului nu mai putin mitic a „mainii invizibile”, care este o varianta rousseaueana a figurii „Legislatorului”, capabil sa intruchipeze „vointa colectiva”, diferita de „vointa tuturor”, rezultata din adunarea vointelor individuale.O problema mai radicala fata de mitul autoritatii reprezentantului apare in situatia antinomiei delegarii: eu pot sa obtin acces la cuvantul, care are dreptul sa fie auzit in calitatea lui de cuvant legitim, binecunoscut si recunoscut, cu autoritate si imputerniciri, doar atunci cand sunt deacord cu riscul de a fi lipsit de cuvant, sa fiu lipsit de dreptul la exprimare, care m-ar reprezenta; sa fiu chiar respins, anulat in unicitatea opiniei mele in interesele mele specifice de catre opinia colectiva, in modul in care il exprima colegii mei. Aceste sunt cazurile in care „corporate bodies”, mai ales cei care sunt imputerniciti in mod special sa produca si sa exprime protest si nemultumire (partide sau sindicate), se trezesc ele insusi in capcana alegerii dintre dezertare si protest (exit sau voice), in pofida faptului ca nu sunt deacord cu ceea ce doresc sa spuna (acest lucru ar putea fi observat datorita divirgentelor care apar), si de ceea ce spune liderul supusilor sai. Acele cazuri, unde ei pot evita o forma sau alta a neputintei in serie (iesirea sau protestul individual) prin crearea unei organizatii noi, la fel de predispusa la calitatea de detinator al monopolului la protestul legitim, nasc noi proteste si noi devieri. Astfel antinomia reformarii Bisericii, care s-a nascut din protestul colectiv anti-Bisericesc, instaureaza protestul in calitate de principiu al noii biserici, chemand aceasta din urma la protest. Despre ce este vorba in acest caz? O antinomie care nu poate fi depasita, legata de necesitatea concentrarii capitalului simbolic intr-o singura persoana (sau intr-un grup mic de persoane), pentru a o dota cu o putere maxima, sau cu rezultatul diviziunii inegale a mijloacelor de exprimare a opiniei, este chiar atat de critica? In orice caz, nu putem sa negam ca cea mai mare parte a legitimitatii cuvantului si puterii reprezentantului este rezultatul recunoasterii, pe care ofera cuvantului grupul care doreste sa fie reprezentat. Este corect pentru un plebiscit tacut si nevoit. Cuvantul isi datoreaza recunoasterea faptului ca acesta este vazut drept cea mai buna varianta (sau mai putin rea) transformarii experientei teoretice in cea practica, care poate fi manifestata si publicata, ca o traducere unui strigat de revolta sau nemultumire intr-o voce capabila sa fie recunoscuta ca atare in calitate de purtatoare al particulei universalului, si in consecinta a umanului.

Paris, Iulie 1984.