Constantin Dobrogeanu-Gherea. Teoria neoiobagiei

Numele său adevărat este Solomon Katz, este de origine evreiască, s-a născut în 1855 la Ekaterinoslav, Ucraina de azi, decedează în 1920 la Bucureşti.

Este consideratul unul din părinţii ai sociologiei româneşti şi al mişcării socialiste din România. A fost un adept al narodnicismului şi a făcut parte din mişcarea poporanistă. Din 1890 a fost primul care a îndreptat socialiştii români spre ideile revoluţiei socialiste din Rusia. Fiul său Alexandru Gherea este unul din fondatorii Partidului Comunist Român. Ideile sale de bază sunt expuse în lucrarea „Neoiobăgia” care reprezintă un studiu economic şi sociologic al României de la începutul secolului XX.

Teoria neoiobagiei

Teoria Neobăgiei, în pofida apropierii cu „Teoria noului servaj” a lui Fridrich Engels şi „teoria cu privire la cele două căi de pătrundere a capitalismului în agricultură”, reprezinta un concept absolut original in domeniul teoriilor sociologice socialiste.

Narodniciştii ruşi în frunte cu Plehanov erau convinşi că pentru a ajunge la socialism este nevoie de a trece prin faza capitalistă care ar pune capăt ţarismului feudal, în România insa, exista un regim liberal, iată de ce ideile sociale ale lui Dobrogeanu Gherea s-au detaşat de cele narodniciste.

Prin teoria neoiobăgiei, Gherea încearcă să explice impactul capitalismului liberal asupra unei societăţi agrare rămase în faza feudalismului, dând astfel naşterea “la două ţări”: una legală şi alta reală, anume aceeaşi problemă pe care Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu o explică prin teoria formelor fără fond. Soluţia politică fiind formulată prin aducerea „ţării legale” la starea la realitatea existentă.

Dobrogeanu Gherea însă nu continuă teoria formei fără fond a lui Maiorescu, pe care Gherea o considera a fi viziune psihologistă a formelor fără fond.

Sociologul român era convins că apariţia formelor fără fond nu erau cauzată de împrumuturi străine ci de anumite legi sociale ai dezvoltării capitalismului. Neoiobăgia, considera Gherea, a apărut în rezultatul înglobării economiei româneşti în orbita economică a pieţii capitaliste occidentale, fiind un fenomen care s-a impus tuturor statelor „înapoiate”. Neoiobagia fiind un capitol dintr-un mare proces istoric al formării pieţii capitaliste mondiale.

Gherea observase nu doar o contradicţie între forme şi fond ci şi însuşi între forme juridice. În pofida existenţei Constituţiei belgiene, Codului Civil napolean, Codului comercial, penal de tip burghez, existau şi „tocmelile agricole” apărute în 1866 care impuneau în continuare obligativitatea dijmei şi a clăcii, muncă silită impusă prin forţa dorobanţilor, fiind aşadar o lege cu un clar caracter feudal aflată, deci în gravă contradicţie cu Codul Civil care interzicea obligativitatea muncii prin aşanumite „tocmeli agricole”.

Atsfel fenomenul formelor fără fond observat de către Gherea era cu mult mai grav decât cel observat de către Maiorescu, formele occidentale societăţii româneşti perpetuiază în realitate ordinea feudală, liberalismul românesc fiind de facto o justificare a exploatării de sorginte feudală.

Pornin de la faptul că dezvoltarea capitalistă a fost determinată de orbitarea în jurul marilor puteri industrializate, socialismul care va urma fazei capitaliste se va impune şi societăţii româneşti, în concluzie românii ar trebui să accelereze dezvoltarea capitalismului pentru a nu rămâne în urma evoluţiei economice occidentale. Anume aceste idei au contribuit la plecarea a multor tineri din partidul socialist în Partidul Naţional Liberal.

Gherea era convins că toate societăţile evoluează în conformitate cu aceleaşi legi, care sunt mutilate de anumite contexte sociale, economice, istorice, geografice, astfel deosebeşte evoluţia „societăţilor globale” de evoluţia „societăţilor locale”. Condiţiile materiale determină evoluţia societăţii globale, aceasta, din cele din urmă, determină societăţile locale să se conformeze noilor condiţii impuse din exterior. În România nu au existat acele condiţii necesare evoluţiei capitaliste, acestea au început a fi vizibile începând cu tratatul de la Adrianopol de la 1829 prin care statele române întrau pentru prima dată în contact cu piaşa capitalistă occidentală. „Dacă România ar fi fost singură în Europa, dacă ar fi fost închisă cu un zid chinezesc, i-ar fi trebuit 500-600 de ani pentru realizarea ideilor liberale”, spune Gherea.

În acest fel teoreticianul socialist defineşte teoria celor două căi de pătrundere a capitalismului în statele slab dezvoltate sprijinindu-se pe un text din „Capitalul” lui Karl Marx în care este pusă problema coexistenţei a două formei ai vieţii sociale, nu doar a succesiunii lor: „de îndată ce popoarele a căror producţie se mişcă încă în formele inferioare ale muncii sclavilor, ale muncii în clacă etc., sunt atrase în orbita unei pieţe mondiale dominată de modul de producţie capitalist, care face ca vânzarea în străinătate a produselor lor să devină interesul predominant, peste grozăviile barbare ale sclavajului, şerbiei etc., se alcătuieşte grozăvia capitalistă a supramuncii”. Acest pasaj devine interesant în măsura în care corespunde într-o anumită măsură teoriilor definite de către Dobrogeanu Gherea.

Teoria celor trei căi căi de pătrundere a capitalismului în ţările slab dezvoltate

Existenţa a două căi diferite de dezvoltare a capitalismului au fost enunţate de Gherea încă în 1886, care mai târziu vor fi formulate şi de către Lenin în 1907.

În perioada 1885-1886 Gherea definea doar două căi de trecere de la modelul economiei feudale la modelul economiei capitaliste.

Primul cale este cea făcută în beneficiu ţăranilor, calea care va fi numită mai târziu de către Lenin „americană”, împroprietărirea fiind făcută în beneficiul ţăranilor, pământul trece în proprietatea comunelor săteşti. Odată ce producţia agricolă ar aparţine ţăranilor aceştea ar fi cointeresaţi în prelucrarea pământului, iar creşterea economică ar duce de dezvoltarea culturală a României, iar schimburile economice cu occidentul ar fi fost benefice în loc să ruineze economia românească.

Gherea nu exlcude că şi în condiţiile aceastea ar fi apărut o pătură înstărită şi una proletară, însă evoluţia culturală şi morală ar fi împiedicat formarea acelei clase sărace.

Cea de-a doua cale, despre care vorbeşte Gherea este liberarea ţăranilor fără împroprietărire, pământurile revenind doar păturii mijlocii care dispunea de unelte agricole, formând o clasă care ar servi în calitate de tampon apărând interesele marilor proprietari. În acest fel pământul se prefăcea în capital iar clăcaşii în salariaţi. Pe această bază, statul român, spune Gherea, s-ar fi putut dezvolta într-un stat industrial, capitalist burghez”. Anume această cale în 1907 Lenin o va numi „cale prusacă” de trecere la modelul capitalist.

A treia cale, pe care o va formula mai târziu în 1910, revizuind teoria căilor de trecere de la feudalism la capitalism, se referea direct la situaţia social-economică a României. Împroprietărirea ţăranilor este făcută formal, acestora fiind repartizate petecuri de pământ pe care nu erau capabili să le prelucreze. Ţăranii au fost obligaţi să încheie cu boieri un acord prin care claca a fost menţinută, astfel în 1866 prin tocmeli agricole, se păstra de facto orânduirea feudală, în pofida existenţei sistemului juridic de tip occidental. Aceasta a treia cale a dat naştere unui „organism economic social neviabil, încapabil de o dezvoltare ulterioară. Adică ceea ce a numit ulterior Gherea „neoiobăgie”.