Antinomia protestului colectiv

de Pierre Bourdieu

Alegerea dintre dezertare si protest (exit sau voice) pare sa fie o alternativa clara pana in momentul in care ramanem in sfera logicii actiunii individuale. Institutiile create pentru exprimarea cerintelor, asteptarilor, protestului, propun o a treia cale: reprezentantul oficial – o voce reprezentativa, imputernicita de grup. Ele se opun unor astfel de organizatii, precum intreprinderile care se ocupa cu vanzarea maruntisurilor care concediaza muncitorii sau altor tipuri de putere institutionalizata, o organizatie, un partid, uniuni profesionale sau o alta ascociatie responsabila, cel putin oficial, pentru apararea colectiva ai intereselor individuale ale muncitorilor. Datorita tehnologiei sociale ai delegarii, care insarinceaza pe cel delagat cu plena potentia agendi; grupul este constituit ca atare si este capabil sa vorbeasca asemenea ”unei singure persoane”, putand mobiliza toate fortele materiale si simbolice de care dispune.

Protestul neputincios sau dezertarea irationala a individului izolat, diverse forme a practicilor de serie (asa ca votarea sau piata), care devin eficiente doar in rezultatul actiunii unor mecanisme oarbe ai agregarii statistice, sunt net inferioare unui protest sincron, unit, colectiv si puternic. Acesta este ceea ce corespunde viziunii care se opune conceptului nu mai putin mitic a „mainii invizibile”, care este o varianta rousseaueana a figurii „Legislatorului”, capabil sa intruchipeze „vointa colectiva”, diferita de „vointa tuturor”, rezultata din adunarea vointelor individuale.

Sociologia nationalista a lui Traian Braileanu

Trăian Brăileanu – Sociolog, profesor universitar, ministru. Născut la 14 Septembrie 1882 în Bâlca, lângă Rădăuţi (Bucovina), Traian Brăileanu şi-a făcut studiile universitare la Cernăuţi (doctorat 1908) şi Viena. Unul dintre cei mai mari sociologi români, a fost profesor de Sociologie, Politică şi Istoria Filozofiei la Universitatea din Cernăuţi între anii 1920-1940. Membru al Senatului Legionar de la constituire, în 1930. Parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Ţară în decembrie 1937.

Teoretician al naţionalităţii în sociologie, Traian Brăileanu a iniţiat înfiinţarea Grupului “Iconar” la Cernăuţi în 1931 (Mircea Streinul, Ion Roşca, George Drumur ş.a.), iar între anii 1935-1940 a fost Directorul revistei Însemnări Sociologice din acelaşi oraş; a condus la Sibiu revista “Înălţarea” (1940-1941).

Membru în Senatul Legionar din 1929; Ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, în perioada guvernării legionare după 6 Septembrie 1940 (1940-1941).
Arestat pentru un timp după rebeliunea antonesciană din ianuarie 1941, este pus în libertate. Rearestat de comunişti în 1946, este depus la închisoarea Aiud, fiind asasinat în chip bestial prin exterminare fizică la 10 Iulie 1947 (din alte surse, data asasinării marelui om de cultură apare la 3 Octombrie 1947).

Una din preocupările lui Trăian Brăileanu a fost originea societăţii, care o consideră evoluată din cea mai simplă formă socială precum este familia. Anume familia este cea care face trecerea de la biologie la sociologie. Anume în familia primitivă, zice Brăileanu, găsim concentrate toate elementele care în decursul unei lungi evoluţii vor da naştere la forme sociale complexe. Principiile în baza cărora există familia, observă Brăileanu este diferenţa pe sexe şi vârste. Sub presiunea forţelor fizice şi mediului înconjurător familiile se reunesc în unităţi sociale mai mari, seminţii, care vor da naştere diferenţierilor antropologice. Apar rasele, iar în interiorul raselor se nasc diferenţele modului de trai: păstorii, agricultorii, vânătorii şi nomazii. Urmează adaptarea activă a omului la mediul înconjurător, astfel născându-se comunitatea umană propriu zisă, obiectul sociologiei.

Naţiunea, în calitate de unitate politică apare odată cu apariţia contactelor dintre comunităţile etnice. Fiecare grup etnic, adaptat la mediul extern încercând să-şi păstreze independenţa, îşi ma modifica propria structură, îmbogăţindu-se cu noi organe capabile să îndeplinească noua funcţie de apărare a teritoriului etnic. Principalul instrument de apărare împotriva invaziei străine va fi armata.

Constantin Dobrogeanu-Gherea. Teoria neoiobagiei

Numele său adevărat este Solomon Katz, este de origine evreiască, s-a născut în 1855 la Ekaterinoslav, Ucraina de azi, decedează în 1920 la Bucureşti.

Este consideratul unul din părinţii ai sociologiei româneşti şi al mişcării socialiste din România. A fost un adept al narodnicismului şi a făcut parte din mişcarea poporanistă. Din 1890 a fost primul care a îndreptat socialiştii români spre ideile revoluţiei socialiste din Rusia. Fiul său Alexandru Gherea este unul din fondatorii Partidului Comunist Român. Ideile sale de bază sunt expuse în lucrarea „Neoiobăgia” care reprezintă un studiu economic şi sociologic al României de la începutul secolului XX.

Teoria neoiobagiei

Teoria Neobăgiei, în pofida apropierii cu „Teoria noului servaj” a lui Fridrich Engels şi „teoria cu privire la cele două căi de pătrundere a capitalismului în agricultură”, reprezinta un concept absolut original in domeniul teoriilor sociologice socialiste.

Narodniciştii ruşi în frunte cu Plehanov erau convinşi că pentru a ajunge la socialism este nevoie de a trece prin faza capitalistă care ar pune capăt ţarismului feudal, în România insa, exista un regim liberal, iată de ce ideile sociale ale lui Dobrogeanu Gherea s-au detaşat de cele narodniciste.

Prin teoria neoiobăgiei, Gherea încearcă să explice impactul capitalismului liberal asupra unei societăţi agrare rămase în faza feudalismului, dând astfel naşterea “la două ţări”: una legală şi alta reală, anume aceeaşi problemă pe care Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu o explică prin teoria formelor fără fond. Soluţia politică fiind formulată prin aducerea „ţării legale” la starea la realitatea existentă.

Sociologia politică a lui Mihai Eminescu

Teoriile despre stat

1. Teoria despre stat lui Eminescu a fost expusă pentru prima dată la 14 mai 1876 în articolul “Influenţa austriacă asupra românilor”.

Istoria umanităţii, pentru Eminescu reprezintă o luptă dintre individualism şi ideia de stat. Dacă prin individualism, se înţeleg interesele particulare şi de grup, prin ideea de stat, Eminescu presupune armonizarea intereselor existente în societate, aceasta fiind văzută ca „război tuturor împotriva tuturor” în timp ce diferenţa socială este văzută ca o necesitate organică pentru funcţionarea normală a societăţii.

Societatea şi statul sunt elemente distincte, celei dintâi Eminescu atribuind mişcare, schimbare permanentă, iar celei din urmă continuitatea şi stabilitatea. Pentru materializarea acestei idei, „trebuieşte o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societăţii, care să fie bogată când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice”, spune Eminescu. Această familie fiind dinastia monarhică, unica capabilă de a garanta stabilitatea politică.

O ideia opusă ideii monarhice este republica. Eminescu distinge două tipuri de republici: cele antice, în care dominau castele, rigide şi stabile şi moderne în care domină „clasele movibile”, flexibile şi în permanentă schimbare. Pentru ambele tipuri de republici Eminescu afirmă că este caracteristică exploatarea claselor inferioare de către cele superioare, în cele moderne aceasta fiind justificată de ideologia liberală. „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”, spune Eminescu.

Conceptia sociologica a lui Dimitrie Gusti.

Teoria voinţei sociale

1. „Voinţa socială” este un concept central al sistemului sociologic gustinian fiind văzut ca esenţa a existenţei societăţii.

Max Weber definea sociologia ca „ştiinţa a acţiunilor sociale” şi întradevăr, o societate nu poate fi concepută fără o dinamicitate. Instituţiile sociale, relaţiile sociale, formele sociale nu sunt obiecte statice ci există în rezultatul activităţii unor indivizi, „voinţa socială” fiind motorul care determină nu doar activitatea indivizilor ci şi formele sociale pe care aceştea crează prin propria activitate.

Voinţa socială, potrivit lui Gusti, reprezintă totalitatea autonomă de manifestări spirituale şi economice, reglementate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric.

În acelaşi timp sociologul român evidenţiază legătura care există între voinţă socială şi conştiinţa de sine. Pentru o activitate voluntară, are nevoie de o conştiinţă, capacitate atât de a percepe realitatea existentă şi cât şi locul său în această realitate.

Gusti evidenţiază trei aspecte care exprimă motivarea afective a voinţei (iubirea de sine, simpatia, veneraţia faţă de necunoscutul natural şi social) şi trei aspecte care constituie motivarea raţională (percepţia, intelectul, raţiunea).